E toamnă.. de mult timp – ce e drept! Dar eu abia acum simt, la naiba!
Întotdeauna am visat să fiu fericită cu ea, am găsit-o, o am, e a mea, iubim şi avem fericire : )
Am plecat de la muncă mai devreme cu două ore, am vrut să fiu singură, să mă plimb, să găsesc soluţii, să mă întreb dacă pot să renunţ.. nu la ea, la carieră.
Întotdeauna m-a liniştit verdele. Am ales cel mai înalt loc din parc ca să-mi liniştesc ochii cu verdele care încă se mai joacă pe alocuri.. nu am vrut o bancă, am vrut să stau jos, pe iarbă. Nu m-a intresat dacă mă murdăresc, vroiam să simt pământul, să-mi trec mâinile prin iarbă.. să simt natura măcar pe sfert.
Îi ofer tot ce am mai bun, mai frumos. Primesc atâta dragoste de la ea şi simt fericirea din ochii ei. Clădim amintiri în oraşul ăsta care ne-a adus împreună, atât.. Cred că a venit vremea să renunţ la locul ăsta de muncă, am ajuns să fiu cum nu mi-am dorit niciodată să ajung: să îmi doresc să câştig din ce în ce mai mult.. asta înseamnă că am renunţat la valuri, la munţi, la câmpii, la murmurul apei auzit din cort, am renunţat la liniştea naturii.. pentru ce? PENTRU CE?
Priveam agitaţia din parc şi mă vedeam în gară, ţinand-o de mână şi simţind-o cum se bucură că fugim de aglomeraţia asta, cum se bucură că o să fim, noi, departe de tot. Nici măcar nu ştiu unde mi-am imaginat că mergem, dar ştiu că eram noi în drum spre... undeva: )
Ne uitam la TV, eram pe jumătate adormită, mă ţinea în braţe, cu capul pe umărul ei şi aud că spune: “să fim acolo, ar fi frumos” am deschis ochii şi am văzut peisajul acela simplu: o cabană la poalele munţilor, o fâşie de râu ce desparte pământul şi.. multă linişte. Atunci mi-am dat seama că eu am timp de noi doar seara, nici măcar dimineaţa nu am timp să mă bucur de chipul ei! Atunci am realizat că amintirile noastre sunt mai mult între 4 pereţi, într-un oraş aglomerat, înconjurate de ce anume? Aş fi vrut să o întreb dacă întradevar e fericită alături de mine, n-am făcut-o. Oare mi-a fost teamă?… am zâmbit, am tăcut, am pus capul la loc pe umarul ei şi am început iar… să gândesc... ce bine ar fi dacă nu aş mai avea obiceiul ăsta!
Şi dacă renunţ… ce o să fac după aceea? Poate că ar trebui să o las mai moale, să nu mă mai implic, să nu-mi mai pese de firma asta... în fond şi de drept: nu e a mea... dar dacă nu îmi mai dau interesul şi încerc să am o viaţă a mea… nu am de pierdut?
Ieri, cât vorbeam cu şefa… mă uitam la ea şi mă întrebam dacă chiar e mulţumită cu viaţa pe care o duce… aş fi vrut să o întreb, dar ar fi fost o întrebare pusă aiurea…
Verdele ăla pe jumătate viu, pe jumătate adormit mi-a adus zâmbetul pe buze.
O să îmi iau liber câteva zile, chiar dacă o să aud că e o perioadă aglomerată, chiar dacă mi se va spune că aş mai putea să aştept, chiar dacă... dar sper să nu fie aşa: ) dar ştiu că o să fiu cu ea, ştiu că am să profit de timpul ăsta liber ca să mă bucur de zâmbetul ei, de imaginea ei... la dracu’ cu toată munca asta, cu toate obligaţiile şi cu colegii mei! Am ceva de pierdut?? NU! O căştig pe ea, îi ofer toată dragostea mea, o să mă bucur de zâmbetul ei. Ce bine : )
